Protocolul de rețea este un set de reguli pe care dispozitivele le folosesc pentru a comunica între ele printr-o rețea.
Este similar cu modul în care oamenii urmează anumite comportamente și proceduri atunci când vorbesc între ei.
Acestea specifică lucruri precum modul în care ar trebui să fie structurate pachetele de date, cum ar trebui să se identifice dispozitivele și cum ar trebui gestionate erorile și conflictele.
Protocoalele de rețea pot fi clasificate în aceste trei tipuri principale: comunicare, securitate și management.
Cuprins
#1. Protocoale de comunicare
Aceste protocoale se concentrează pe facilitarea schimbului de date și informații între dispozitivele dintr-o rețea. Ele determină modul în care datele sunt formatate, transmise și primite, ceea ce asigură o comunicare eficientă. Exemple sunt HTTP/HTTPS, FTP, TCP și UDP.
#2. Protocoale de securitate
Protocoalele de securitate sunt concepute pentru a proteja confidențialitatea și autenticitatea datelor pe măsură ce acestea traversează o rețea. Ei stabilesc canale sigure de comunicare și se asigură că informațiile sensibile nu sunt vulnerabile la interceptare sau falsificare.
Exemplele includ SSL/TLS pentru criptare, SSH pentru acces securizat de la distanță și variante securizate de protocoale de e-mail precum SMTPS și POP3S.
#3. Protocoale de management
Protocoalele de management sunt utilizate pentru administrarea, monitorizarea și controlul dispozitivelor/resurselor de rețea. Ele ajută administratorii de rețea să configureze și să depaneze eficient componentele rețelei.
Câteva exemple sunt DHCP pentru alocarea dinamică a adreselor IP, SNMP pentru gestionarea dispozitivelor de rețea, ICMP pentru scopuri de diagnosticare și BGP pentru informații de rutare și accesibilitate.
Să discutăm câteva protocoale comune din fiecare categorie.
Protocoale de comunicare
HTTP
HTTP înseamnă Hypertext Transfer Protocol.
Este un protocol fundamental folosit pentru comunicarea între un browser web și un server.
Este un protocol de nivel de aplicație care funcționează pe deasupra modelului OSI.
Când introduceți o adresă URL în browserul dvs. web și apăsați Enter, acesta trimite o solicitare HTTP unui server web care apoi procesează cererea și trimite înapoi un răspuns HTTP care conține informațiile solicitate.
Aceasta poate fi o pagină web, o imagine, un videoclip sau orice altă resursă găzduită pe server.
HTTP este un protocol fără stat. Înseamnă că fiecare cerere de la un client către un server este tratată ca o tranzacție independentă și izolată.
Serverul nu păstrează nicio informație despre solicitările anterioare de la același client. Această simplitate este unul dintre motivele pentru care HTTP este utilizat atât de larg.
HTTP definește mai multe metode de solicitare, inclusiv GET (preluare date), POST (trimite date pentru a fi procesate), PUT (actualizează o resursă), DELETE (elimină o resursă) și altele. Aceste metode determină tipul de operație pe care clientul dorește să o efectueze pe server.
În general, răspunsurile HTTP includ un cod de stare care indică rezultatul solicitării.
De exemplu – Un cod de stare de 200 indică o solicitare reușită, în timp ce 404 indică faptul că resursa solicitată nu a fost găsită.
Și HTTP a văzut mai multe versiuni de-a lungul anilor, HTTP/1.1 fiind una dintre cele mai utilizate versiuni pentru o lungă perioadă de timp.
HTTP/2 și HTTP/3 (cunoscute și ca QUIC) au fost dezvoltate pentru a îmbunătăți performanța.
HTTPS
HTTPS înseamnă Hypertext Transfer Protocol Secure.
Este o extensie a protocolului HTTP utilizat pentru comunicarea securizată prin rețele de computere.
Acesta adaugă un nivel de securitate HTTP standard prin criptarea datelor schimbate între un browser și un server web folosind protocoale criptografice precum SSL/TLS. Chiar dacă cineva interceptează datele transmise, nu le poate citi sau descifra cu ușurință.
HTTPS include o formă de autentificare a serverului.
Când un browser se conectează la un site web prin HTTPS, site-ul web prezintă un certificat digital care este emis de o autoritate de certificare (CA) de încredere.
Acest certificat verifică identitatea site-ului web, ceea ce se asigură că clientul se conectează la serverul dorit și nu la unul rău intenționat.
Site-urile web care utilizează HTTPS sunt identificate prin „https://” la începutul adreselor URL. Utilizarea acestui prefix indică faptul că site-ul web utilizează o conexiune securizată.
HTTPS folosește în general portul 443 pentru comunicare – în timp ce HTTP folosește portul 80. Serverele web pot diferenția cu ușurință între conexiunile sigure și nesecurizate folosind această distincție.
Motoarele de căutare precum Google acordă prioritate site-urilor web care utilizează HTTPS în clasamentele lor de căutare.
De asemenea, browserele pot avertiza utilizatorii când o pagină web HTTPS securizată conține elemente (imagini sau scripturi) difuzate printr-o conexiune HTTP nesecurizată. Acest lucru este cunoscut sub numele de „conținut mixt” și poate compromite securitatea.
Iată un articol detaliat despre cum să obțineți un certificat SSL pentru un site web. Simțiți-vă liber să vizitați această pagină.
FTP
Protocolul de transfer de fișiere (FTP) este un protocol de rețea standard utilizat pentru transferul de fișiere între un client și un server dintr-o rețea de computere.
FTP funcționează pe modelul client-server. Aceasta înseamnă că clientul inițiază o conexiune la un alt computer (server) pentru a solicita și transfera fișiere.
FTP folosește două porturi pentru comunicare și poate funcționa în două moduri: modul activ și modul pasiv.
Portul 21 este folosit pentru conexiunea de control unde comenzile și răspunsurile sunt trimise între client și server.
Modul activ este modul tradițional care funcționează pe principiul modelului client-server. Un port suplimentar (de obicei în intervalul 1024-65535) este deschis aici pentru transferul de date.
Pe de altă parte, modul pasiv este adesea folosit atunci când clientul se află în spatele unui firewall sau a unui dispozitiv NAT și serverul deschide un port aleator cu numere mari pentru transferul de date.
FTP necesită, în general, autentificare pentru a accesa fișierele de pe server. Utilizatorii trebuie să furnizeze un nume de utilizator și o parolă pentru a se conecta.
Unele servere FTP acceptă și acces anonim. Deci, utilizatorii se pot autentifica cu un nume de utilizator generic, cum ar fi „anonim” sau „FTP” și pot folosi adresa lor de e-mail ca parolă.
FTP acceptă două moduri de transfer de date: modul ASCII și modul binar.
Modul ASCII este folosit pentru fișiere text, iar modul binar este folosit pentru fișiere non-text, cum ar fi imagini și executabile. Modul este setat în funcție de tipul de fișier transferat.
FTP tradițional nu este un protocol sigur, deoarece transmite date inclusiv numele de utilizator și parolele în text simplu.
FTP securizat (SFTP) și FTP prin SSL/TLS (FTPS) sunt alternative mai sigure care criptează transferul de date pentru a proteja informațiile sensibile.
Iată un articol detaliat despre SFTP vs FTPS și ce protocol să folosești.
TCP
Transmission Control Protocol (TCP) este unul dintre principalele protocoale de nivel de transport din suita IP.
Acesta joacă un rol major în furnizarea unei transmisii de date fiabile și ordonate între dispozitive prin rețele IP.
TCP stabilește o conexiune între expeditor și destinatar înainte de a începe orice transfer de date. Această configurare a conexiunii implică o strângere de mână în trei căi (SYN, SYN-ACK, ACK) și un proces de terminare a conexiunii atunci când schimbul de date este complet.
De asemenea, acceptă comunicarea full-duplex care permite trimiterea și primirea datelor simultan în ambele direcții în cadrul conexiunii stabilite.
În general, TCP monitorizează condițiile rețelei și își ajustează rata de transmisie pentru a evita congestionarea rețelei.
Acest protocol include mecanisme de verificare a erorilor pentru a detecta și corecta corupția datelor în timpul transmisiei. Dacă se constată că un segment de date este corupt, receptorul solicită retransmisia.
TCP utilizează numere de port pentru a identifica anumite servicii sau aplicații pe un dispozitiv. Numerele de port ajută la direcționarea datelor primite către aplicația corectă.
Receptorul într-o conexiune TCP trimite confirmări (ACK) pentru a confirma primirea segmentelor de date. Dacă expeditorul nu primește un ACK într-un anumit timp – acesta retransmite segmentul de date.
TCP menține informațiile despre starea conexiunii atât pe partea expeditorului, cât și pe cea a receptorului. Aceste informații ajută la urmărirea secvenței segmentelor de date și la gestionarea conexiunii.
IP
IP înseamnă Internet Protocol.
Este un protocol de bază care permite comunicarea și schimbul de date în rețelele de calculatoare, inclusiv în rețeaua globală pe care o cunoaștem ca Internet.
IP folosește un sistem de adresare numerică pentru a identifica dispozitivele dintr-o rețea. Aceste adrese numerice se numesc adrese IP și pot fi fie IPv4, fie IPv6.
Adresele IPv4 sunt de obicei sub forma a patru seturi de numere zecimale (de exemplu, 192.168.1.1), în timp ce adresele IPv6 sunt mai lungi și folosesc notație hexazecimală.
IP direcționează pachetele de date între dispozitive din rețele diferite.
Routerele și comutatoarele joacă un rol major în direcționarea acestor pachete către destinațiile dorite pe baza adreselor lor IP.
În general, IP utilizează o metodologie de comutare de pachete. Aceasta înseamnă că datele sunt împărțite în pachete mai mici pentru a fi transmise prin rețea. Fiecare pachet conține o adresă IP de sursă și de destinație care permite ruterelor să ia decizii de redirecționare.
IP este considerat un protocol fără conexiune. Nu stabilește o conexiune dedicată între emițător și receptor înainte de a transmite date.
Fiecare pachet este tratat independent și poate lua rute diferite pentru a ajunge la destinație.
UDP
UDP înseamnă User Datagram Protocol.
Este un protocol fără conexiune și ușor, care oferă o modalitate de a trimite date printr-o rețea fără a stabili o conexiune formală.
Spre deosebire de protocolul TCP, UDP nu stabilește o conexiune înainte de a trimite date. Pur și simplu împachetează datele în datagrame și le trimite la destinație.
Nu garantează livrarea datelor și nu implementează mecanisme de detectare și corectare a erorilor. Dacă un pachet este pierdut sau sosește în neregulă, este la latitudinea stratului de aplicație să se ocupe de acest lucru.
UDP are o suprasarcină mai mică decât TCP, deoarece nu include funcții precum controlul fluxului, corectarea erorilor sau confirmările. Acest lucru îl face mai rapid, dar mai puțin fiabil.
De asemenea, nu are mecanisme de control al congestiei încorporate, așa că este posibil să inundați o rețea cu trafic UDP care poate provoca congestie.
UDP este utilizat în mod obișnuit în situațiile în care latența scăzută și transmisia de date de mare viteză sunt mai critice decât livrarea garantată. Câteva exemple comune sunt streaming audio și video în timp real, jocurile online, DNS și unele aplicații IoT.
Cel mai bun lucru despre UDP este caracteristica sa de multiplexare. Permite mai multor aplicații de pe același dispozitiv să utilizeze același port UDP care diferențiază fluxurile de date folosind numerele de porturi.
să înțelegem UDP cu un exemplu simplu.
Imaginează-ți că vrei să trimiți un mesaj prietenului tău pe un loc de joacă zgomotos folosind o minge care sărită. Decizi să folosești UDP, care este ca și cum ai arunca mingea fără nicio conversație formală. Iată cum funcționează:
- Îți scrii mesajul pe o bucată de hârtie și o înfășori în jurul mingii.
- Arunci mingea în direcția prietenului tău. Nu aștepți ca prietenul tău să-l prindă sau să recunoască că l-a primit; doar o arunci și sper să-l prindă.
- Mingea sare și ajunge la prietenul tău, care încearcă să o prindă. Dar uneori, din cauza zgomotului, acesta ar putea sări de pe mâini sau să ajungă în neregulă.
- Prietenul tău citește mesajul de pe hârtie și, dacă a prins mingea cu succes, primește mesajul. Dacă nu, s-ar putea să o rateze și nu vei ști pentru că nu ai avut o modalitate de a verifica.
Deci, în acest exemplu:
Mingea reprezintă protocolul UDP care trimite date fără a stabili o conexiune formală.
Dacă trimiteți mingea fără să așteptați un răspuns, este ca și cum UDP nu ar fi conexiune și nu ar asigura livrarea.
Posibilitatea ca mingea să sară sau să se piardă simbolizează lipsa de fiabilitate în UDP.
Prietenul tău care citește mesajul este ca stratul de aplicație care gestionează datele primite prin UDP, care eventual se ocupă de orice date lipsă.
Protocoale de securitate
SSH
SSH înseamnă Secure Shell.
Este un protocol de rețea folosit pentru comunicarea securizată între un client și un server printr-o rețea nesecurizată. Oferă o modalitate de a accesa și gestiona de la distanță dispozitivele printr-o interfață de linie de comandă cu un nivel ridicat de securitate.
SSH folosește tehnici criptografice pentru a autentifica atât clientul, cât și serverul. Acest lucru vă asigură că vă conectați la serverul corect și că serverul vă poate verifica identitatea înainte de a permite accesul.
Toate datele transmise printr-o conexiune SSH sunt criptate, ceea ce face dificil pentru oricine care interceptează comunicarea să asculte cu urechea datele schimbate.
Sursa imagine: Stackoverflow
SSH folosește o pereche de chei pentru autentificare. Perechea de chei constă dintr-o cheie publică (care este partajată cu serverul) și o cheie privată (pe care o păstrați secretă).
Iată un articol despre cum funcționează – SSH Passwordless Login
Când vă conectați la un server SSH, clientul dvs. utilizează cheia dvs. privată pentru a vă dovedi identitatea.
Împreună cu aceasta, acceptă și autentificarea tradițională prin nume de utilizator și parolă. Cu toate acestea, acest lucru este mai puțin sigur și este adesea descurajat, în special pentru serverele care se confruntă cu internet.
SSH utilizează implicit portul 22 pentru comunicare – dar acesta poate fi modificat din motive de securitate. Modificarea numărului portului poate ajuta la reducerea atacurilor automate.
SSH este folosit în mod obișnuit pentru administrarea serverului de la distanță, transferul de fișiere (cu instrumente precum SCP și SFTP) și acces securizat la interfețele de linie de comandă de la distanță.
Este utilizat pe scară largă în administrarea sistemelor de operare asemănătoare Unix și este disponibil și pe Windows prin diverse soluții software.
SMTP
SMTP înseamnă Simple Mail Transfer Protocol.
Este un protocol standard responsabil pentru trimiterea mesajelor de e-mail de ieșire de la un client sau un server de e-mail către un server de e-mail de la capătul destinatarului.
SMTP este o parte fundamentală a comunicării prin e-mail și funcționează împreună cu alte protocoale de e-mail, cum ar fi IMAP/POP3, pentru a permite întregul ciclu de viață al e-mailului, inclusiv trimiterea, primirea și stocarea mesajelor de e-mail.
Când compuneți un e-mail și faceți clic pe „trimite” în clientul dvs. de e-mail, acesta utilizează SMTP pentru a retransmite mesajul către serverul furnizorului dvs. de e-mail.
Utilizează portul 25 pentru comunicații necriptate și portul 587 pentru comunicații criptate (folosind STARTTLS). Portul 465 a fost folosit și pentru comunicații SMTP criptate, dar este mai puțin obișnuit.
Multe servere SMTP necesită autentificare pentru a trimite e-mailuri pentru a preveni utilizarea neautorizată. Sunt utilizate metode de autentificare precum numele de utilizator și parola sau metode mai sigure precum OAuth.
Aceste servere SMTP sunt adesea folosite ca relee, ceea ce înseamnă că acceptă e-mailurile trimise de la clienți (de exemplu, aplicația dvs. de e-mail) și le transmit către serverul de e-mail al destinatarului. Acest lucru ajută la rutarea e-mailurilor pe Internet.
Comunicarea poate fi securizată utilizând criptarea prin TLS sau SSL – mai ales atunci când trimiteți informații sensibile sau confidențiale prin e-mail.
Protocoale de management
POP3
POP3 înseamnă Post Office Protocol versiunea 3.
Este unul dintre cele mai comune protocoale de preluare a e-mailurilor utilizate pentru preluarea mesajelor de e-mail de la un server de e-mail la o aplicație client de e-mail.
POP3 este proiectat să funcționeze într-o manieră „stocare și redirecționare”. Acesta preia e-mailurile de pe server și apoi, de obicei, le șterge de pe server după ce stochează o copie pe dispozitivul clientului.
Unii clienți de e-mail oferă o opțiune de a lăsa o copie a e-mailului pe server – dar acesta nu este comportamentul implicit.
Utilizează portul 110 pentru comunicații necriptate. Portul 995 este utilizat în mod obișnuit pentru comunicații POP3 securizate folosind TLS/SSL.
POP3 este un protocol apatrid. Aceasta înseamnă că nu ține evidența e-mailurilor pe care le-ați descărcat deja. De fiecare dată când vă conectați la server, acesta preia toate mesajele necitite. Acest lucru poate duce la probleme de sincronizare dacă accesați e-mailul de pe mai multe dispozitive.
POP3 este conceput în primul rând pentru a prelua e-mailurile din căsuța de e-mail. Este posibil să nu accepte preluarea e-mailurilor din alte dosare de pe server, cum ar fi articolele trimise sau ciornele.
Deoarece POP3 nu sincronizează folderele de e-mail între server și client – Acțiunile efectuate pe un dispozitiv (de exemplu, ștergerea unui e-mail) nu se vor reflecta pe alte dispozitive.
Se recomandă utilizarea versiunii securizate de POP3 (POP3S sau POP3 peste SSL/TLS), care criptează comunicarea dintre clientul de e-mail și server pentru a îmbunătăți securitatea.
POP3 este mai puțin utilizat astăzi în comparație cu IMAP (Internet Message Access Protocol). Oferă funcții mai avansate, cum ar fi sincronizarea folderelor și permite mai multor dispozitive să gestioneze mai eficient aceeași cutie poștală.
BGP
BGP înseamnă Border Gateway Protocol.
Este un protocol de gateway exterior standardizat utilizat în rețele pentru a schimba informații de rutare și accesibilitate între sisteme autonome (AS).
Un sistem autonom este o colecție de rețele IP și routere aflate sub controlul unei singure organizații care prezintă o politică comună de rutare către Internet.
BGP este un protocol vector de cale. Aceasta înseamnă că ține evidența căii (lista de sisteme autonome) pe care o parcurg pachetele de date pentru a ajunge la destinație. Aceste informații ajută routerele BGP să ia decizii de rutare bazate pe politici și atribute de cale.
Este folosit în principal pentru a determina cea mai bună cale de parcurs de date atunci când traversează mai multe rețele operate de diferite organizații sau ISP.
De asemenea, acceptă agregarea rutelor care ajută la reducerea dimensiunii tabelului global de rutare prin rezumarea mai multor prefixe IP într-un singur anunț de rută.
Protocolul BGP utilizează diverse mecanisme pentru a preveni buclele de rutare, inclusiv utilizarea atributului AS path și a split-orizont regulă.
Este folosit atât în internetul public, cât și în rețelele private.
În internetul public, este folosit pentru a face schimb de informații de rutare între ISP-uri și rețele mari. În rețelele private, este folosit pentru rutarea internă și conectarea la internet printr-un router de frontieră.
DHCP
DHCP înseamnă Dynamic Host Configuration Protocol.
Este folosit pentru a atribui automat adrese IP și alte setări de configurare a rețelei dispozitivelor dintr-o rețea TCP/IP.
Procesul DHCP implică în general patru etape principale:
DHCP Discover
Când un dispozitiv se alătură unei rețele – acesta trimite un mesaj de difuzare DHCP Discover pentru a găsi serverele DHCP disponibile.
Oferta DHCP
Serverele DHCP din rețea răspund la mesajul DHCP Discover cu o ofertă DHCP. Fiecare server oferă o adresă IP și opțiuni de configurare aferente.
Solicitare DHCP
Dispozitivul selectează una dintre ofertele DHCP și trimite un mesaj de solicitare DHCP către serverul ales care solicită adresa IP oferită.
Confirmare DHCP
Serverul DHCP confirmă cererea prin trimiterea unui mesaj de confirmare DHCP care confirmă atribuirea adresei IP.
Să înțelegem principiul de funcționare DHCP cu un exemplu simplu.
Imaginați-vă că aveți o rețea Wi-Fi de acasă și doriți ca dispozitivele dvs. (cum ar fi telefoanele și laptopurile) să se conecteze la ea fără a configura manual setările de rețea ale fiecărui dispozitiv. Aici intervine DHCP:
- Să presupunem că smartphone-ul tău tocmai s-a conectat la rețeaua Wi-Fi de acasă.
- Smartphone-ul trimite un mesaj care spune: „Hei, sunt nou aici. Poate cineva să-mi dea o adresă IP și alte detalii de rețea?”
- Routerul dvs. Wi-Fi care acționează ca un server DHCP aude cererea. Se spune: „Sigur, am o adresă IP disponibilă și iată celelalte setări de rețea de care aveți nevoie – cum ar fi masca de subrețea, gateway-ul implicit și serverul DNS.”
- Smartphone-ul primește aceste informații și se configurează automat cu adresa IP și setările de rețea furnizate.
Smartphone-ul este acum gata să folosească internetul și să comunice cu alte dispozitive din rețeaua dvs. de acasă.
ICMP
Internet Control Message Protocol (ICMP) este un protocol de nivel de rețea care este utilizat în suita IP pentru a permite comunicarea și pentru a oferi feedback despre starea operațiunilor rețelei.
ICMP este utilizat în principal pentru raportarea erorilor și furnizarea de informații de diagnosticare legate de procesarea pachetelor IP.
De exemplu, dacă un router întâmpină o problemă în timpul redirecționării unui pachet IP – generează un mesaj de eroare ICMP și îl trimite înapoi la sursa pachetului.
Mesajele obișnuite de eroare ICMP includ „Destinație inaccesabilă”, „Timp depășit” și „Problemă cu parametrii”.
Una dintre cele mai cunoscute utilizări ale ICMP este comanda „ping” (folosită pentru a verifica accesibilitatea unei gazde).
Această comandă ping trimite mesaje ICMP Echo Request către o gazdă de destinație și, dacă gazda este accesibilă, ar trebui să răspundă cu un mesaj ICMP Echo Reply. Acesta este un mod simplu de a testa conectivitatea la rețea.
ICMP este, de asemenea, utilizat pentru descoperirea Path Maximum Transmission Unit (PMTU). PMTU este dimensiunea maximă a unui pachet IP care poate fi transmis fără fragmentare de-a lungul unei căi.
Mesajele ICMP precum „Fragmentare necesară” și „Pachet prea mare” sunt folosite pentru a determina MTU adecvată pentru o anumită cale, ceea ce ajută la evitarea fragmentării și la optimizarea transferului de date.
De asemenea, aceste mesaje pot fi folosite pentru a urmări timpul necesar pentru ca pachetele să călătorească de la sursă la destinație și înapoi. Mesajul „Timp depășit” este utilizat în acest scop.
SNMP
SNMP înseamnă Simple Network Management Protocol.
Este un protocol de nivel de aplicație pentru gestionarea și monitorizarea dispozitivelor/sistemelor de rețea.
SNMP funcționează folosind un model manager-agent. Există două componente principale.
Manager SNMP
Managerul este responsabil pentru efectuarea solicitărilor și colectarea informațiilor de la agenții SNMP. De asemenea, poate seta parametrii de configurare pentru agenți.
Agent SNMP
Agentul este un modul software sau un proces care rulează pe dispozitive de rețea. Stochează informații despre configurația și performanța dispozitivului. Agentul răspunde la solicitările managerilor SNMP.
MIB (Management Information Base) este o bază de date ierarhică care definește structura și organizarea obiectelor gestionate pe un dispozitiv de rețea. Acesta servește ca referință atât pentru managerii SNMP, cât și pentru agenți, ceea ce se asigură că înțeleg reciproc datele celuilalt.
Există trei versiuni de SNMP care sunt utilizate pe scară largă.
SNMPv1: versiunea originală a SNMP care utilizează șiruri comunitare pentru autentificare. Nu are caracteristici de securitate și este considerat mai puțin sigur.
SNMPv2c: o îmbunătățire față de SNMPv1 cu suport pentru tipuri de date suplimentare și o gestionare îmbunătățită a erorilor.
SNMPv3: cea mai sigură versiune de SNMP, care oferă criptare, autentificare și control al accesului. Acesta abordează multe dintre preocupările de securitate ale versiunilor anterioare.
SNMP este utilizat pentru diverse sarcini de gestionare a rețelei, cum ar fi monitorizarea utilizării lățimii de bandă, urmărirea timpului de funcționare a dispozitivului, configurarea dispozitivelor de rețea de la distanță și primirea de alerte atunci când apar anumite evenimente (de exemplu, defecțiuni ale sistemului sau încălcări ale pragului).
Concluzie✍️
Sper că ați găsit acest articol foarte util pentru a afla despre diferitele protocoale de rețea. Ați putea fi, de asemenea, interesat să aflați despre segmentarea rețelei și despre cum să o implementați.