Tehnica bracketing-ului de expunere presupune realizarea a trei sau mai multe fotografii ale aceleiași scene, fiecare cu o expunere ușor diferită. În mod obișnuit, una dintre ele este expusă corect, una este subexpusă, iar alta este supraexpusă. Această metodă se dovedește utilă în numeroase situații, așadar, să analizăm modul în care funcționează.
Fundamentele bracketării expunerii
Obținerea unei expuneri adecvate poate fi un demers complex. Este necesară echilibrarea a numeroși factori, precum modul în care camera evaluează scena, intervalul dinamic al senzorului și, desigur, setările utilizate. Uneori, se poate opta pentru supraexpunerea ușoară a imaginilor pentru a stoca mai multe informații în fișierul RAW, fără a risca pierderea detaliilor din zonele luminoase.
Având în vedere toate aceste aspecte, bracketingul expunerii devine o tehnică eficientă pentru a asigura o expunere bună direct în timpul ședinței foto, mai ales că unele detalii nu pot fi corectate ulterior. Prin capturarea unei fotografii subexpuse și a uneia supraexpuse, cu o diferență de un stop sau două, se asigură prezența unor cadre corecte, chiar dacă evaluarea inițială a expunerii a fost eronată. De aceea, fotografii de peisaj consideră adesea aceste fotografii „de siguranță”.
Pe lângă siguranța expunerii, bracketingul oferă și alte beneficii. Permite crearea imaginilor HDR, combinarea unor porțiuni diferite ale imaginilor și înlocuirea elementelor în mișcare cu date originale în loc să se bazeze doar pe instrumentele de editare.
Totuși, bracketingul expunerii este mai potrivit pentru anumite circumstanțe, în special pentru fotografia de peisaj sau arhitectură. În cazul subiectelor mobile, precum oameni sau animale, bracketingul nu este ideal; se vor obține, în schimb, cadre diferite cu expuneri variate.
Moduri de realizare a bracketingului
Există două modalități principale de a realiza bracketingul de expunere: manual și automat.
Pentru bracketingul manual, configurați camera ca de obicei. Un trepied poate fi util, dar nu este obligatoriu. După prima fotografie, modificați compensarea expunerii, viteza obturatorului sau valoarea ISO cu aproximativ un stop și realizați a doua fotografie. Apoi, reglați din nou viteza obturatorului sau valoarea ISO cu două stopuri în direcția opusă și efectuați a treia captură. Astfel, se obțin trei fotografii identice, una subexpusă cu un stop, una expusă corect și una supraexpusă cu un stop.
Pentru bracketingul automat, accesați setările camerei. Pașii exacti diferă în funcție de model, așa că consultați manualul. De exemplu, pe un Canon 5D Mark III, această opțiune se numește „Exposure Comp./AEB Setting”. Căutați termeni precum „Bracketing”, „Exposure Bracketing” sau „EB”.
Acolo, veți putea ajusta compensarea expunerii și numărul de cadre bracketate. În imaginea de mai sus, camera este configurată să realizeze o fotografie subexpusă, una supraexpusă și una conform măsurătorii. În funcție de model, este posibil să alegeți ordinea cadrelor, numărul acestora (trei, cinci sau chiar șapte).
După ce configurați bracketingul, camera va face o serie de fotografii cu viteze ale obturatorului diferite la fiecare apăsare a declanșatorului.
Avantajul bracketingului manual este posibilitatea de a modifica viteza obturatorului sau valoarea ISO. Ajustarea diafragmei poate modifica semnificativ aspectul imaginii. Bracketingul automat al camerei modifică doar viteza obturatorului, dar este mai rapid și funcționează automat după configurare. Alegeți opțiunea cea mai potrivită pentru situația dată.
Bracketingul expunerii este o tehnică de siguranță eficientă, în special pentru fotografia de peisaj. Odată ce am configurat aparatul foto, fotografiez întotdeauna câteva cadre bracketate, ca măsură de precauție.